Dumnezeu le-a dat evreilor sase sãrbãtori simbolice (Lev. 23). Ele marcau trecerea unui an ceremonial si întretineau în popor memoria unor evenimente istorice de importantã majorã. Pe de altã parte, calendarul evreiesc are si o însemnãtate profeticã, marcînd cele sase etape în care-si va desfãsura Dumnezeu planul mesianic de rãscumpãrare a omenirii.

Dintre cele sase sãrbãtori, Pastele, Cincizecimea si Sãrbãtoarea Corturilor sînt deosebite atît prin semnificatie, cît si prin faptul cã ele cereau ca fiecare evreu sã meargã în pelerinaj sã se închine la Ierusalim (Exod 23:14-19).

Sãrbãtoarea Pastelor (luna I, ziua 14)

La aceastã sãrbãtoare, evreii comemorau jertfirea mielului în Egipt. Sîngele acestui miel fusese asezat pe usiorii usii si-i ferise pe întîi nãscuti de îngerul mortii (Exod 12;1-13:16). Sãrbãtoarea marca si scoaterea evreilor din robia Egipteanã, în limba românã, numele sãrbãtorii vine de la „pîinea traditionalã", numitã „pascã". Dumnezeu le-a poruncit evreilor sã mãnînce carnea mielului cu pîine nedospitã si cu ierburi amare. Pîinea nedospitã era semnul cã „au iesit în grabã din tara Egiptului" (Deut. 16:3).

Simbolul Pastelor s-a împlinit în Ierusalim atunci cînd Domnul Isus „Mielul care ridicã pãcatul lumii" (Ioan 1:29) a fost jertfit pentru pãcatele omenirii (Evrei 9:28).

Sãrbãtoarea Cincizecimii (50 de zile dupã Paste)

În esenta ei, evenimentul era o sãrbãtoare a secerisului. Ziua cincizecimii era asezatã în calendar la exact cincizeci de zile dupã Paste si multumirea poporului pentru roadele cîmpului (Num. 28:26-31). Sãrbãtoarea se mai numea si „sãrbãtoarea sãptãmînilor" (Deut. 16:9) sau „sãrbãtoarea primelor roade" (Num. 28:26).

În Noul Testament, ziua Cincizecimii a marcat o zi de mare bucurie pentru primirea Duhului Sfînt si pentru convertirea primelor mii de oameni la credinta mîntuitoare în Cristos (Fapte 2:1-47).

Anul Nou (luna VII, ziua l)

Aceastã zi se mai numea si „Sãrbãtoarea trîmbitelor" (Ros Hasana) si era o chemare la rededicare si la o masã de pãrtãsie cu Domnul si în cinstea Domnului (Lev. 23:23-25).

„Cu glasul unei trîmbite”...„la cea din urmã trîmbitã", sînt doar douã expresii ale apostolului Pavel care fac aluzie la ziua „rãpirii" Biserici si a unui început nou în slavã.

Ziua ispãsirii (luna VII, ziua 10)

Aceasta era o zi marcatã de post, smerire si mare închinãciune (Lev. 23: 26-32). În aceastã zi, Marele Preot fãcea ispãsirea pentru toate pãcatele poporului si tapul de Azazel era alungat în pustie (Lev. 16). „oricine nu se va smeri, va fi nimicit din popor" (Lev. 26:29).

În planul mesianic, sãrbãtoarea marcheazã ziua în care Dumnezeu va face judecata copiilor Sãi si-i va curãti de vinovãtia lor. Va fi o zi de pãreri de rãu, de mare smerire si de adîncã tristete (Zah. 12:10-14; 13:1-9; 14:1-7).

Sãrbãtoarea Corturilor (luna VII, ziua 15)

Sãrbãtoarea comemora peregrinãrile evreilor timp de 40 de ani prin pustie înainte de intrarea în Canaan (Lev. 26:33-36; Deut. 16:13-17). Istoricul evreu Iosif Flavius o numeste „cea mai mare si cea mai sfîntã dintre toate sãrbãtorile evreiesti". Timp de sapte zile, toti evreii trebuiau sã-si pãrãseascã locuintele si sã stea în corturi sau colibe fãcute din crengi si pînzã, „pentru ca urmasii vostri sã stie cã am fãcut pe copiii lui Israel sã locuiascã în corturi, dupã ce i-am scos din tara Egiptului" (Lev. 23:42).

Domnul Isus a participat si El la sãrbãtoarea corturilor (Ioan 7:2, 8-52), dar simbolistica comemorãrii se va împlini atunci cînd Domnul va locui alãturi de poporul Sãu în timpul Mileniului (Zah. 14:9-21; Isaia 11:2-9).

În afara acestor sapte sãrbãtori mari, evreii au mai primit de-a lungul istoriei cîteva zile de aducere aminte:

Ziua de Sabat

Cea de a saptea zi, pusã de o parte de Dumnezeu la sfîrsitul Creatiei (Gen. 2:1-3), dar nesãrbãtoritã pînã în perioada Exodului (Exod 16:23), este si ea mentionatã în lista sãrbãtorilor evreiesti (Lev. 23:1-3). Ziua comemoreazã atît odihna Domnului, cît si scoaterea din robia egipteanã (Deut. 5:12-15). Ea este un semn national între Iehova si Israel (Exod 31:17; Ezec. 20:12, 20).

Orice lucrare trebuia evitatã între cele douã apusuri de soare (Exod. 20:12, 13; Neem. 13:15-22). Era interzisã aprinderea unui foc (Exod 35:3) sau adunarea de vreascuri (Num. 15:32-33). Fiecare trebuia sã rãmînã acasã (Exod 16:29; Lev. 23:3), iar deplasãrile trebuiau reduse la minimum (Fapte 1:12).

Anul sabatic

Un Sabat de odihnã pentru pãmînt (Exod. 23:10-12; Lev. 25:1-7; Deut. 15:1). Orice lucrare agricolã era interzisã. Poporul trebuia sã trãiascã din ce dãdea de la sine pãmîntul.

Anul de veselie

Numit si „Anul Jubiliar" (Lev. 25:8-55), acest an venea dupã sapte ani Sabatici, o singurã datã la cincizeci de ani. În acest an, datoriile erau iertate, robii erau eliberati, iar pãmîntul vîndut si cumpãrat se întorcea automat în sînul semintiei din care fãcuse initial parte, în felul acesta, anul de veselie servea ca reper pentru preturile cu care se vindeau si se cumpãrau pãmînturi si robi. În realitate, se cumpãra numai dreptul de folosire pînã la anul de veselie.

Sãrbãtoarea Purim

Aceasta este o sãrbãtoare a bucuriei pentru felul minunat în care Dumnezeu i-a scãpat pe evrei de planurile ucigase ale lui Haman, dusmanul lui Mardoheu. Evenimentul s-a petrecut în capitala Susa si este redatã în cartea Esterei.

Sãrbãtoarea luminilor

Numitã si Hanuca, aceastã sãrbãtoare comemoreazã rededicarea Templului, dupã victoria lui Iuda Macabeul asupra ocupantilor greci (1 Mac. 4:41-49; 2 Mac. 10:6-8). Timp de trei ani de zile, închinãciunea oficialã fusese întreruptã si Antioh Epifaniu spurcase Templul. Sãrbãtoarea începe pe 25 Cislev (Decembrie) prin aprinderea unei lumînãri si tine opt zile. În fiecare zi se aprinde încã o lumînare, ajungîndu-se în final la un total de opt.