Titlul: În original, cartea poartã numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei si fratele lui Ioan, care a fost din numãrul celor 12 apostoli si care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, si el unul dintre cei 12, dar despre el nu stim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) si (3) Iacov, unul dintre cei patru frati mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor cãtre Isus (Matei 13:55), apoi a cãutat sã-L opreascã pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru cã Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). Dupã înviere, Domnul Isus i s-a arãtat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalti apostoli (Fapte 1:14) si rînduindu-l sã fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alãturi de Ioan si Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidentele îl indicã pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie cã Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., asa cã trebuie sã plasãm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricãror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptãteste sã plasãm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacã asa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere crestinã dintre toate cele care s-au pãstrat pînã în zilele noastre.

Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie aceastã epistolã cãtre: „cele doisprezece semintii care sînt împrãstiate" (Iacov 1:1). Expresia folositã identificã grupurile de evrei care trãiau în afara hotarelor Palestinei. Convertitii lui Petru din ziua de Rusalii fuseserã si ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer" (Fapte 2:5). Fãrã nici o îndoialã cã acesti noi crestini s-au înapoiat în tinuturile lor si au dus în comunitãtile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se aflã în tranzitia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însã cã accentul pe care-l pune Iacov pe importanta faptelor este o încercare de corectare a învãtãturii lui Pavel înseamnã a face o mare gresalã. La ora aceea, Pavel nu-si scrisese nici epistola cãtre Romani si nici epistola cãtre Galateni. Asupra evreilor convertiti la crestinism se dezlãntuise persecutia si prigoana. De aceea, Iacov îsi începe epistola îndemnîndu-i sã reziste în „feluritele încercãri" (Iacov l:2) si o terminã sfãtuindu-i sã fie „îndelung rãbdãtori": „Fiti si voi îndelung rãbdãtori, întãriti-vã inimile, cãci venirea Domnului este aproape" (Iacov 5:7, 8)

Continutul cãrtii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu existã nici o referire la crestinii dintre neamuri sau la relatia dintre crestinii evrei si crestinii proveniti dintre alte popoare, asa cum gãsim în epistolele scrise la o datã mai tîrzie, (2) în afarã de faptul cã este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertatie teologicã, ceea ce ne trimite iarãsi la o datã timpurie, cînd crestinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învãtãturile lãsate de Domnul Isus sînt atît de sãrace încît ne îndeamnã sã credem cã aceastã epistolã a fost scrisã chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseste termenul de „sinagogã" alãturi de acela de Bisericã (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce aratã cã evreii crestini erau organizati dupã tiparul simplu al rînduielilor asezãmintelor de învãtãturã iudaice (Iacov 3:1; 5:14), si (5) Iacov nu aminteste, în nici un fel, dezbaterile sau hotãrîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)

Continutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinta adevãratã este o credintã militantã, care se manifestã prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt urmãtoarele: credinta ne ajutã sã biruim toate încercãrile vietii (capitolul 1), credinta ne ajutã sã arãtãm aceiasi bunãvointã fatã de toti oamenii (capitolul 2), credinta ne transformã si inima si felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinta ne învatã sã trãim cu evlavie în toate aspectele vietii (capitolul 4) si aceastã credintã ne face sã asteptãm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferintelor si necazurilor (capitolul 5).

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înteleasã gresit de multi si consideratã de o mai micã valoare spiritualã. Verificarea calitãtii credintei prin mãrturia faptelor exterioare rãmîne însã, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptatã de Dumnezeu: „Dupã roadele lor îi veti cunoaste" (Mat. 7:16-20).

Faptul cã Pavel spune cã Avraam a fost socotit neprihãnit prin credintã, iar Iacov afirmã cã acelasi Avraam a fost socotit neprihãnit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradictie. Pavel si Iacov se referã la douã evenimente succesive din viata lui Avraam. Socotit neprihãnit prin credintã atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" si a iesit din tara lui, Avraam si-a dovedit apoi calitatea credintei sale prin faptul cã L-a ascultat pe Dumnezeu si a fost gata sã-l aducã pe Isaac ca jertfã (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinta este cea care justificã omul, iar faptele sînt cele care omologheazã credinta. Chiar Iacov subliniazã aceastã dublã verificare atunci cînd, dupã versetul omologãrii credintei lui Avraam prin fapte, citeazã versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, si i s-a socotit ca neprihãnire" (Iacov 2:23).

Unii au încercat sã spunã cã ar exista în textul lui Iacov douã feluri de credinte: una cu fapte si una fãrã fapte. O astfel de interpretare îl nedreptãteste pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire între douã feluri de credinte, ci între credinta vie si credinta moartã, adicã inexistentã.

Epistola lui Iacov rãmîne si astãzi o „oglindã" în care ne putem analiza calitatea credintei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie cititã cel putin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie si de formalismul religios, gol si lipsit de viatã. O schitã â cãrtii este greu de fãcut si nu este neapãrat necesarã.