Romanii

 

                                      Romanii 


Romanii si-au pus amprenta - întunecoasã sau luminoasã - peste toatã lumea civilizatã de azi. În profetia dãruitã de Dumnezeu lui Nebucadnetar (Daniel 2), chipul urias, care însuma succesiunea de imperii ale puterii omenesti asezate cronologic pînã la instaurarea împãrãtiei lui Mesia, debuta cu Babilonul si sfîrsea cu Roma, „Babilonul" ultimului veac apocaliptic.

Epoca pe care o trãim azi este încadratã de Dumnezeu sub pecetea Romei.

Cetatea Roma a fost înfiintatã în anul 750 î.Cr., dar nu a cãpãtat pondere imperialã decît cîteva secole mai tîrziu, prin victorii militare covîrsitoare asupra cartaginezilor din nordul Africii si asupra Grecilor. Romanii au fost un popor rãzboinic si metodic. Sistemul lor de Legiuni a îngenunchiat lumea, iar sistemul lor birocratic de evidente contabile a pus stãpînire peste tot ce se misca în imperiu, în vremea Noului Testament, puterea romanã era deja întronatã ca stãpînã a lumii.

Evenimentele Noului Testament sînt datate în functie de Cezarul roman aflat în viatã. Cristos s-a nãscut pe vremea lui August (Luca 2:1). Rãstignirea Sa a avut loc pe vremea lui Tiberiu (Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui Ioan, s-a produs pe vremea lui Claudiu (Fapte 11:28; 12:1, 2). Apostolul Pavel a cerut ca sã fie judecat de Nero (Fapte 25:11). Cucerirea si distrugerea Ierusalimului (70 d.Cr.) a fost executatã sub comanda generalului Titus, care avea sã fie proclamat mai tîrziu împãrat, întregul Nou Testament se desfãsoarã pe fundalul prezentei coplesitoare a Imperiului Roman.

Providenta divinã a folosit existenta acestui imperiu pentru rãspîndirea Evangheliei mîntuitoare a Domnului Isus Cristos. Romanii au stãpînit toate malurile Mãrii Mediterane si au instaurat „pax Romana", un climat de pace si prosperitate colectivã. Amenintarea Legiunilor a tinut popoarele într-un fel de liniste fortatã si bunã convietuire. Militarii romani au fost celebrii constructori de drumuri. Roma a conceput o retea pietruitã care lega cetatea de toate punctele importante ale Imperiului. Pe aceste veritabile artere, „cetatea eternã" era alimentatã continuu cu sîngele economic stors din provinciile Imperiale. Se spunea cã: „Toate drumurile duc la Roma". Cezarii au impus un sistem monetar unic care a înlesnit comertul si au inventat un sistem bancar si de credit care a revolutionat economia. Flota comercialã a Romei ajungea în toate porturile lumii, înlesnind schimburile de oameni, vesti si produse.

Pacea, libera circulatie în provincii, drumurile excelente, rutele marine si cetãtenia romanã privilegiatã, i-au îngãduit lui Pavel sã cãlãtoreascã extraordinar de mult si de repede pentru a rãspîndi Evanghelia si pentru a înfiinta Biserici. Crestinii au avut Biserici chiar si în Roma (Rom. 1:7).

Puterea imperialã a Romei a ignorat la început miscarea crestinã. Situatia s-a schimbat însã tragic odatã cu venirea lui Nero la domnie. Cultul Cezarului-Zeu a vãzut în închinarea cãtre Omul-Dumnezeu Isus Cristos un rival de temut. Ca sã-i poatã persecuta, Roma a început sã-i învinuiascã pe crestini de toate relele care se petreceau în Imperiu, începînd cu rãzvrãtirile izolate si sfîrsind cu fenomenele naturale nefaste, interpretate drept supãrãri ale zeilor jigniti de practicile crestinilor. Cu Nero au început marile valuri de persecutie a crestinilor din primele secole. Multi au fost arestati si li s-au confiscat averile. Majoritatea din ei au sfîrsit ca martiri, fie în arenele Coliseumului, luptînd cu fiarele sãlbatice, fie ca torte vii, folosite pentru iluminarea nocturnã a petrecerilor animalice din grãdinile patricienilor romani.

Fãrã a fi cucerit vreodatã din exterior, Imperiul Roman a început treptat sã slãbeascã si a dispãrut din istorie, prãbusindu-se din interior. El s-a frînt mai întîi în douã: Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma si Imperiul Roman de Rãsãrit, cu capitala la Constantinopole. Aceastã împãrtire a avut o influentã epocalã asupra Bisericii. Dupã ce Constantin a dat libertate crestinilor, acordînd chiar statut preferentiar Bisericii, crestinismul oficial s-a „mãritat" cu puterea politicã, devenind „Catolic" (general, mondial). Conducãtorul oficial al Bisericii a fost instaurat Papa, iar Vaticanul a devenit capitala religioasã a lumii.

Împãrtirea Imperiului în ramura apuseanã si ramura rãsãriteanã, l-a determinat pe Cezarul de rãsãrit sã-si smulgã supusii de sub autoritatea Romei. Un „Conciliu" al Bisericii convocat de urgentã la Constantinopole a analizat situatia, a „anatemizat" Biserica Romei, denuntînd-o ca apostatã, si a înfiintat Biserica „Ortodoxã" (dreapta credintã). Nãscutã din motive politico-administrative, aceastã ramurã a Bisericii oficiale n-a fost niciodatã o miscare militantã de mase. Ortodoxia a pãstrat mereu mai mult un caracter de identitate colectivã, decît unul de spiritualitate biblicã sau de convingeri personale.

Planul profetic, revelat de Dumnezeu lui Nebucadnetar si Daniel, proclama cã „piatra" instauratoare de împãrãtie mesianicã va lovi în „picioarele de lut si fier". Comentatorii sînt unanim de acord cã aceastã ultimã înfruntare de care se vorbeste este aceea dintre Imperiul Roman si Cristos. Unii sustin cã aceastã înfruntare s-a si produs, iar rãspîndirea Bisericii pe rãmãsitele Imperiului Roman este astãzi împlinirea profetiilor mesianice. Altii sustin cã înfruntarea este încã de domeniul viitorului si cã se va da între o formã „revitalizatã a Imperiului Roman" („Piata Comunã" sau „Casa Comunã a Europei"), si Cristos, la cea de a doua Sa venire.