Romani studii

 

                                 Cartea ROMANI 


Epistola cãtre Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogatã sau de organizatã. În aceastã scriere întîlnim deopotrivã „cunostintele" lui Pavel si „cunostinta" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematicã. Dintre toate cãrtile scrise cîndva, aceasta este cea care a influentat cel mai mult evolutia si cursul gîndirii crestine.

Fiecare crestin ar trebui sã studieze continutul acestei epistole. Ea este „alfabetul" credintei, dar nu se opreste aici, ci, în profunzimi, se dovedeste busola tuturor cãlãtoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învãtãturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrãdãcinat" în credintã si a dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vietii, mortii si eternitãtii.

Titlul: În originalul grec, cartea poartã titlul: „Pro Romaious" - „cãtre Romani". Cetatea Romei a fost fondatã în anul 735 î.Cr. si ajunsese pe vremea lui Pavel sã fie cea mai mãreatã capitalã a lumii, cu o populatie de peste un milion de oameni.

Data: Pavel scrie aceastã epistolã cãtre crestinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în orasul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconitã a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisã aceastã carte, vedem cã nevoia dupã un asa tratat doctrinar era evidentã. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuserã deja aproximativ 25 de ani de propovãduire a Evangheliei de-a lungul si de-a latul Imperiului Roman. Comunitãtile crestine se rãspîndiserã pretutindeni, apãrînd în toate colturile Imperiului. Era inevitabil ca aceastã nouã învãtãturã sã ridice întrebãri chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oarã. Cum se împãca Evanghelia iertãrii cu „dreptatea" lui Dumnezeu? Ce mai rãmînea din „neprihãnirea" cerutã de Dumnezeu dacã pãcãtosii erau iertati prin oferta gratuitã a „harului"? Ce fel de relatie era între aceastã „Evanghelie" si strãvechea „Lege a lui Moise"? Nu-l desfinta ea pe Moise? si ce mai rãmînea din legãmîntul „Avraamic"? Cum se putea ca „neamurile" sã aibã parte de privilegiile aceluiasi legãmînt fãcut cu evreii? Ce se va alege din nivelul moral, dacã se rãspîndeste acum vestea cã Dumnezeu nu-i mai priveste pe oameni prin filtrul pretentiilor Legii, ci prin usa deschisã a harului? Nu vor ajunge oare oamenii sã creadã cã este bine sã pãcãtuim mai mult ca sã se înmulteascã si mai mult harul? Ce mai rãmînea valabil din promisiunile fãcute de Dumnezeu Israelului? Mai rãmînea în picioare statutul de popor al „legãmîntului"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legãmîntul cel nou" semnifica si lepãdarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlaviosi li se pãrea cã noua „Cale" propusã de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncã pe fereastrã tocmai traditiile si mostenirile care le erau cele mai dragi.

Iatã deci cã pentru multi se cerea o explicatie mai clarã si cumva definitivã asupra noii învãtãturi apãrute în Biserica crestinã.

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregãtise deja un om care sã primeascã aceastã însãrcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:

„Du-te, cãci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca sã ducã Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împãratilor, si înaintea fiilor lui Israel." (Fapte 9:15)

Cu pregãtirea lui temeinicã de Fariseu, cu constiinta lui delicatã si cu credinta lui puternicã în religia evreilor, Pavel îsi dãduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul contradictoriu al învãtãturii ce-i fusese încredintatã. Dumnezeu a trebuit sã-l convingã mai întîi pe el însusi de temeinicia crestinismului. Faptul cã a primit „Evanghelia lui" direct prin revelatie dumnezeiascã (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lãuntric si de multã frãmîntare sufleteascã. În capitolul 9 el face mãrturisirea: „simt o mare întristare si am o durere necurmatã în inimã... pentru fratii mei, rudele mele trupesti" (9:2-3).

S-ar cuveni sã spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe scurt" despre acest om extraordinar?

Iatã ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calitãti, aparent contradictorii, au fost puse împreunã de Dumnezeu pentru a împleti fiinta lãuntricã a lui Pavel. Prin experienta lui personalã, el combinã cunostiinte nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împãrteau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustã sectã a Iudaismului. Ca Fariseu, cunostea legalismul evreu pe dinãuntru si pe dinafarã. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasã cunostintã a culturii grecesti, cãci si-a trãit anii formãrii lui într-unul dintre cele mai importante centre de educatie helenisticã, Tarsul Ciliciei, si si-a însusit temeinic eleganta literaturii grecesti. Mai mult, încã de la nastere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetãtenia Romanã".

Putem spune deci cã Pavel a fost evreu pînã la mãduvã, Grec în cel mai deplin sens al cuvîntului si cetãtean Roman prin nastere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobisnuitã vigoare intelectualã, o mare putere a vointei, o simtire adîncã si o mare compasiune pentru oameni.

Spunînd toate acestea, mai trebuie sã adãugãm un lucru, probabil cel mai important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directã cu Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui brusca si capitularea lui neconditionatã, l-au fãcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor cã Isus este viu si cã El este Mesia, Cel care trebuia sã vinã. Experienta lui l-a ajutat sã prezinte crestinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare fireascã, ca pe o continuare si ca pe o împlinire a lui.

Destinatarii epistolei: Cînd a scris aceastã epistolã, Pavel încã nu fusese la Roma. Avea însã dorinta aceasta arzãtoare si plãnuia sã cãlãtoreascã într-acolo. Apostolul îsi dãduse seama de importanta strategicã a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau rãspîndi apoi în toatã lumea învãtãturile noii Evanghelii.

Formatã din evrei si din neamuri, comunitatea crestinã din Roma crescuse repede, probabil si prin venirea multor crestini convertiti din alte pãrti ale Imperiului. Pavel îsi numeste cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salutã 26 persoane, dintre care douã treimi au nume grecesti.

Continutul cãrtii: Avînd în vedere componenta Bisericii din Roma, Pavel construieste o prezentare mãiastrã a adevãrurilor mãrete ale crestinismului, care sã-i dumireascã si pe evrei si pe cei dintre neamuri. O schitã a întregii scrisori ar cuprinde trei sectiuni terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)

Nu este nici o îndoialã cã primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele fundamentale ale Evangheliei. Sectiunea de la mijloc are un caracter national, clarificînd relatia Israelului, ca natiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o portiune devotionalã, care ilustreazã pe scurt aplicarea noii învãtãturi la viata practicã de toate zilele.

1. DOCTRINAL: expozitie - Cum mîntuieste Evanghelia pe pãcãtosi.
2. NATIONAL: explicatie - Cum se aplicã Evanghelia Israelului.
3. DEVOTIONAL: aplicatie - Cum se trãieste Evanghelia.

Cuvinte cheie si teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefata (a studiul epistolei cãtre Romani", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie urmãtoarele:

„Ca sã pornim la drum, trebuie mai întîi sã lãmurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut esential sã nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce întelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, pãcat, har, credintã, neprihãnire, fire pãmînteascã, duh, etc. Fãrã lãmurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rãmîne fãrã nici o valoare practicã.

Iatã de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în întelesul lui social obisnuit care defineste normele dupã care cetãtenii stiu ce trebuie sã facã si ce trebuie sã nu facã. Acest aspect este valabil numai în ce priveste legile sociale omenesti în care sînt judecate si apreciate numai faptele, fãrã sã se tinã în socotealã atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecã dupã ceea ce este în strãfundurile inimii si de aceea Legea Lui nu se opreste la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoarã în adîncimile fiintei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci si un anumit fel de simtire. Legea lui Dumnezeu pedepseste chiar si fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorãsc dintr-o pornire sincerã a inimii. Ipocrizia si minciuna nu sînt tolerate.

Psalmul 116:11 decreteazã: „Orice om este înselãtor", fãcîndu-i pe toti oamenii mincinosi în comportamentul lor. Într-adevãr, omul nu poate tine din toatã inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastrã sã ne placã parcã dinadins rãul si sã nu ne atragã ceea ce este bine. si dacã inima noastrã nu-si gãseste plãcerea în ce este bine, atunci este clar cã nici un om nu poate tine în mod absolut Legea divinã. Aceasta nu înseamnã altceva decît cã omul este pãcãtos în strãfundul naturii sale si cã aceastã stare de pãcat atrage asupra noastrã mînia lui Dumnezeu, indiferent dacã aparent trãim ca niste oameni respectabili fãcînd în exterior fapte considerate de toti ca fiind „bune".

Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola cãtre Romani este cã pînã si iudeii sînt pãcãtosi, cãci „nu cei ce aud Legea sînt neprihãniti înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiti neprihãniti" (2:13) El întelege prin aceasta cã niciunul, prin faptele fãcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivã, el îi acuzã pe toti, direct în fatã, de comiterea celor mai flagrante încãlcãrii ale Legii:

„Tu care zici: „Sã nu preacurvesti", preacurvesti?" (2:22).

„Cãci prin faptul cã judeci pe altul, te osîndesti singur; fiindcã tu, care judeci pe
altul, faci aceleasi lucruri" (21).

Ce vrea sã spunã Pavel este aceasta: „Da, stiu cã tu trãiesti în exterior o viatã care pare sã respecte prevederile Legii si cã îi judeci pe ceilalti care nu fac la fel ca tine; stiu cã esti foarte priceput sã vezi paiul din ochiul aproapelui tãu, dar de bîrna care îti împiedicã vederea n-ai habar!"

„Adevãrul este cã si dacã tii în aparentã Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de dragul rãsplãtirii, în lãuntrul fiintei tale faci lucrarea aceasta fãrã nici o plãcere, împotriva pornirilor naturale si numai împins de la spate. Dacã ti s-ar da voie, ai face deîndatã exact ceea ce acum Legea te opreste."

„Concluzia fireascã care se impune este cã în lãuntrul tãu, tu urãsti Legea. Atunci ce importantã mai are cã tu îi înveti pe altii sã nu fure, cînd stim cã tu ai hotia în inimã, si ai fura din toatã inima dacã te-ai lãsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtã ipocrizie se ascunde în dosul unei mãsti de decentã? Tu îi înveti pe altii, dar nu te poti convinge nici pe tine însuti. De fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numesti Lege, n-ai ajuns s-o si întelegi vreodatã."

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar cã Legea nu a venit ca sã ne facã mai buni, ci doar ca sã scoatã în evidentã pãcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toatã inima.

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 cã: „Legea este duhovniceascã, dar eu sînt... rob pãcatului". Cum se întelege aceasta? Iatã cum: dacã Legea ar fi fost datã numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfãcutã prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este duhovniceascã, nimeni nu o poate împlini, pentru cã ne este împotrivã firea noastrã pãcãtoasã. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima si ne poate dãrui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire fãcutã de Duhul Sfînt putem ajunge sã dorim sã facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligatie, ci dintr-o pornire sincerã a inimii.

„Legea, care este duhovniceascã" nu poate fi împlinitã decît de un om fãcut „duhovnicesc" prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încã nu a intrat, rãmîne în continuare pãcatul, rãmîne împotrivirea tacitã fatã de Lege si dusmãnia fatã de prevederile ei. Aceasta se întîmplã cu toate cã, mintal, noi recunoastem cã voia lui Dumnezeu este bunã, dreaptã si sfîntã.

Cãutati sã vã familiarizati cu felul acesta de gîndire al lui Pavel si veti ajunge sã vã dati singuri seama cã „fãcînd faptele Legii" si „împlinirea Legii" sînt douã lucruri cît se poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinta sincerã de a respecta perceptele divine prin strãdaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însã aceste strãdanii, ele sînt însotite mereu de o stare de înversunare a inimii si de o constrîngere a pornirilor lãuntrice, care fac în ultimã instantã faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel sã scrie în Romani 3:20:

„Cãci nimeni nu va fi socotit neprihãnit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplinã a pãcatului".

Cît de caraghiosi sînt unii care-i învatã pe cei din Biserici „sã se pregãteascã sã primeascã harul fãcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om sã se pregãteascã fãcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotriveste si-l umple de fiere amarã? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptã" fãcutã din obligatie sau constrîngere a inimii sã fie plãcutã înaintea lui Dumnezeu?

Pe de altã parte, a împlini Legea înseamnã a face faptele ei din dragoste, cu o inimã voioasã si binevoitoare, fãrã a simti presiunea necesitãtii sau apãsarea constrîngerii. Aceastã atitudine voioasã si binevoitoare a inimii este produsul lucrãrii Duhului Sfînt în lãuntrul celui mîntuit:

„...pentru cã dragostea lui Dumnezeu a fost turnatã în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat" (5:5).

Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" si „ca rezultat" al credintei mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:

„Pavel... pus deoparte sã vesteascã Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o fãgãduise mai înainte prin proorocii Sãi în Sfintele Scripturi.

„Ea priveste pe Fiul Sãu, nãscut din sãmînta lui David, în ce priveste trupul, iar în ce priveste duhul sfinteniei dovedit cu putere cã este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea mortilor; adicã pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5).

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Sãu nu este dat decît ca rezultat al credintei. Putem spune asadar fãrã nici o ezitare cã singurele fapte bune sînt cele care sînt o consecintã a credintei. Numai „neprihãnirea care se capãtã prin credintã" poate împlini Legea, cãci numai din meritul cîstigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformã inima fãcînd-o sã-i placã lucrurile cerute de Dumnezeu.

Aceasta este de altfel si definitia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face tot ceea ce ne pofteste inima pãcãtoasã. Harul este dorinta si puterea pe care ne-o dãruieste Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntã.

Credinta nu desfinteazã faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:

„Deci, prin credintã desfintãm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivã, noi întãrim Legea" (Rom. 3:31).

„Pãcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scripturã, pãcatul nu este numai sãvârsirea faptelor care încalcã prevederile Legii, ci denumeste un întreg complex de sentimente si atitudini ale inimii care ne îndemnã sã cãlcãm Legea.

Dumnezeu nu se opreste la aparente, ci pune degetul direct pe ranã atunci cînd „nu se uitã la ce izbeste ochiul, ci priveste la inimã". Înainte de a deveni fapte, pãcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:

„Dar ce iese din gurã, vine din inimã, si aceea spurcã pe om. Cãci din inimã ies gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtisagurile, mãrturiile mincinoase, hulele. Iatã lucrurile care spurcã pe om" (Matei 15:17-20).

Prin urmare, credinta este singura noastrã cale spre neprihãnire, cãci credinta ne aduce în inimã lucrarea Duhului Sfînt.

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune cã singurul pãcat care nu li se va ierta oamenilor este necredinta:

„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovatã în ce priveste pãcatul, neprihãnirea si judecata.

În ce priveste pãcatul: fiindcã ei nu cred în Mine".

Cel ce crede are deschisã calea spre neprihãnirea pornitã dintr-o inimã spãlatã de sîngele Domnului Isus si înnoitã de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimã vor curge apoi „rîuri de apã vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38).

Înainte de a exista fapte bune sau rele, existã o inimã stãpînitã de credintã sau de necredintã Inima firii pãmîntesti este rãdãcina tuturor relelor. Ea este„capul sarpelui" despre care vorbeste Scriptura si despre care i-a fost promis lui Adam cã va fi zdrobit sub picioarele semintei lui (Gen 3-15)"

SCHITA CÃRTII

EPISTOLA CÃTRE ROMANI - „Neprihãnirea datã-n dar"

INTRODUCERE (1:1-17)

1. Neprihãnirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie
l:18-1:32 Omenirea L-a pãrãsit pe Dumnezeu si a pierdut neprihãnirea.
2:1-2:16 neamurile, fãrã Lege, sînt vinovate.
2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt si ei vinovati.
3:9-3:20 Rezultatul: Vinovãtia întregii omeniri.

2. Neprihãnirea lui Dumnezeu ne este dãruitã
3:21 Nu prin tinerea Legii.
3:22, 23 Prin credintã (calea).
3:24 Din harul divin acordat (izvorul).
3:24, 25 În urma mortii lui Cristos (prilejul).
3:26-31 Fãrã platã pentru neamuri, ca si pentru evrei (scopul).
4:1-25 Exemplificatã în Avraam si în David (exemplele).
5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntãri (rezultatul).
5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferitã întregii omenirii.

3. Neprihãnirea lui Dumnezeu este realizatã în noi
6:1-13 Noi am murit fatã de pãcat si trãim pentru Dumnezeu.
6:14-7:25 Noi am murit fatã de Lege si trãim sub har.
8:1-13 Noi am murit fatã de fire si trãim prin Duhul.

4. Neprihãnirea lui Dumnezeu ne este asiguratã
8:14-25 Sîntem fii si ne asteaptã slava.
8:26-27 Mijlocirea Duhului
8:28-34 Scopul etern al Tatãlui
8:35-39 Dragostea statornicã a Fiului.

5. Neprihãnirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi
Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.
Cap. 10 Israelul este îndepãrtat în prezent.
Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.

6. Neprihãnirea lui Dumnezeu este arãtatã prin noi
Cap.12, 13 În cadrul activitãtilor spirituale, sociale si cetãtenesti.
Cap.14-16 În cadrul pãrtãsiei si slujirii noastre crestine.