Punerea manilor

 

                              Punerea manilor 


Oamenii comunicã între ei nu numai prin cuvinte, ci si prin gesturi. O strîngere de mînã aratã încredere, învoialã si tovãrãsie. Un semn cu pumnul strîns înseamnã amenintare. Unul dintre cele mai întîlnite gesturi din paginile Bibliei este „punerea mîinilor". Care este semnificatia acestui gest?

Mesajul primordial al „punerii mîinilor" asupra cuiva sau asupra a ceva este „identificarea". Cel mai clar text despre aceasta se gãseste în avertismentul dat de apostolul Pavel lui Timotei: „Sã nu-ti pui mîinile peste nimeni cu grabã: si sã nu te faci pãrtas pãcatelor altora: pe tine însuti pãzeste-te curat" (1 Tim. 5:22). Ideea textului este cã cine-si pune mîinile peste altul, se identificã cu el si cu evolutia lui viitoare.

Identificarea dintre douã persoane poate fi în multe domenii: identificare în binecuvîntare, identificare în destin, identificare în slujire, identificare în pãrtãsia la aceeasi atitudine din partea lui Dumnezeu. tinînd cont de aceste realitãti, trebuie sã întelegem cã „punerea mîinilor" din Biblie are si ea semnificatii diferite.

Avraam si ceilalti patriarhi si-au pus mîinile asupra urmasilor lor pentru a-i binecuvînta si a-i face pãrtasi aceleiasi chemãri si acelorasi promisiuni primite din partea lui Dumnezeu (Gen. 27:27). Ajuns în Egipt, bãtrînul Iacov nu s-a sfiit sã-l binecuvinteze pe Faraon (Gen. 47:7). Acelasi Iacov si-a aseazat mîinile pe capetele copiilor nãscuti lui Iosif în Egipt pentru a-i identifica cu sine si pentru a-i înfia (Gen. 48:8-20).

La „Sãrbãtoarea Ispãsirii", Aaron, ca Mare Preot, fãcea un transfer simbolic de vinovãtie. El trebuia sã punã mîinile pe capul tapului de Azazel, sã mãrturiseascã peste el toate pãcatele lui Israel, si apoi sã-l alunge în pustie (Lev. 16:20-34). Tot o astfel de identificare este descrisã si în procesul aducerii jertfei de ardere de tot (Lev. 1:4).

Levitii au fost acceptati ca reprezentanti ai evreilor în slujirea preoteascã atunci cînd toti cei din poporul lui Israel si-au pus mîinile asupra lor, identificîndu-se astfel cu ei (Lev. 8:10).

În Noul Testament, liderii bisericii din Antiohia si-au pus mîinile peste Pavel si Barnaba, dîndu-le astfel autoritatea lor în slujirea la care-i chemase Domnul (Fapte 13:2, 3). Cei dintîi diaconi au fost promovati în slujire alãturi de presbiteri si apostoli prin punerea mîinilor (Fapte 6:6). Apostolul Pavel îi aminteste lui Timotei cã printr-o procedurã asemãnãtoare fusese si el promovat în lucrare alãturi de presbiterii Bisericii (1 Tim. 4:14).

La înãltarea Sa la cer, Domnul Isus si-a ridicat mîinile asupra ucenicilor si i-a trimis în marea lor misiune de rãspîndire a Evangheliei (Luca 24:50-51). Din mîinile Lui, pe care se aflau semnele cuielor, a venit asupra ucenicilor puterea si autoritatea în lucrare. Cu aceastã autoritate apostolicã, cei doisprez/ece au sãvîrsit lucrãri asemãnãtoare cu acelea ale Domnului: „Prin mîinile apostolilor se fãceau multe semne si minuni în norod" (Fapte 5:12; 12:12).

Punerea mîinilor se mai practicã si ca un simbol al iertãrii si al vindecãrii celui neputincios (Mat. 9:18; Fapte 9:17; 28:8; Iacov 5:14; Marcu 16:18).

Punerea mîinilor s-a mai folosit si pentru primirea noilor convertiti în sînul Bisericii (Fapte 8:16-17; 9:17; 19:6).