Preotia

 

                                        Preotia 


Dupã ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desãvîrsit teocratia în Israel prin înfiintarea preotiei. Ca functie: preotii au fost reprezentantii lui Dumnezeu printre oameni: „Cãci buzele preotului trebuie sã pãzeascã stiinta, si din gura lui se asteaptã învãtãturã, pentru cã el este un sol al Dumnezeului ostirilor" (Mal. 2:7).

Întregul Israel trebuia sã fie, în providenta divinã, „o împãrãtie de preoti si un neam sfînt" (Exod. 19:5, 6; Isaia 61:6).

Autoritatea preotiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se si în sfera juridicã, socialã si chiar familialã.

Dintre semintiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca semintie preoteascã pe aceea a lui Levi, din care fãceau parte si Moise si Aaron. Urmasii lui Aaron au mostenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalti preoti, Marele Preot nu se schimba decît prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrãcãmintea preoteascã, Marele preot purta un efod si un pieptar cu douãsprezece pietre pretioase, pe care erau înscrise numele celor douãsprezece semintii ale lui Israel (Exod 28:15-30). Într-un buzunãras al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim si Tumim" (Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îsi comunica voia Sa în cazuri speciale.

În afara vegherii asupra celorlalti preoti, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfãsura în Ziua Ispãsirii. Atunci, el intra în Sfînta Sfintelor si aseza sînge pe capacul Chivotului, fãcînd astfel sã fie iertate pãcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Exod 30:10).

Dumnezeu le-a interzis Levitilor sã aibã mostenire în Israel. Ei trebuiau întretinuti de popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Multimea de leviti si preoti locuiau în cetãti rãspîndite în teritoriile împãrtite între celelalte semintii ale lui Israel.

Împãratul David a organizat slujirea preotilor la Templu, prin împãrtirea lor în 24 de cete preotesti chemate la Templu prin rotatie (1 Regi 24). Împãratii Ezechia si Iosua i-au sustinut pe Marii Preoti din timpul lor în lucrarea de reconstructie a Templului si de reasezare a vietii religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31).

În Noul Testament, Marele Preot era privit ca si „cãpetenia poporului" (Fapte 23:4-5) si prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).

Domnul Isus este prezentat în epistola cãtre evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra preotiei Aaronice, fiind numit: „Preot în veac, dupã rînduialã lui Melhisedec" (Evrei 5:10). Aceasta este o preotie vesnicã. Domnul Isus n-a avut nevoie sã aducã ispãsire pentru Sine însusi, pentru cã El n-a avut pãcat (Evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie repetatã în fiecare an, ci are o valoare vesnicã (Evrei 9:12, 26; 10:10, 12).

Noi putem sã ne apropiem acum cu deplinã încredere de tronul harului, ca sã cãpãtãm ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4:15-16).