Galateni studii

 

                            Cartea GALATENI 


„O galateni nechibzuiti! Cine va fermecat pe voi? Copilasii mei, pentru care iarãsi simt durerile nasterii, pînã ce va lua Cristos chip în voi!" - Galateni 3:1; 4:19

Titulul: În originalul grec, cartea poartã numele: „Pros Galatas" - „Cãtre Galateni".

Autorul si data: Prima vizitã a lui Pavel în tinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferintã fizica pentru apostol. Iatã ce gãsim scris:

„stiti cã, în neputinta trupului v-am propovãduit Evanghelia pentru întîia oarã. si n-ati arãtat nici dispret, nici dezgust pentru ceea ce era o ispitã pentru voi în trupul meu; dimpotrivã, m-ati primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însusi Cristos Isus... vã mãrturisesc cã, dacã ar fi fost cu putintã, v-ati fi scos pînã si ochii si mi i-ati fi dat" (Gal. 4:13-15).

Se prea poate ca boala lui Pavel sã fi fost o suferintã cronicã a ochilor care l-a fãcut neplãcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrãgit si probabil cã apostolul si-a petrecut convalescenta de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinta în jertfa lui Cristos.

A doua vizitã a lui Pavel n-a fost nici pe departe asa de plãcutã pentru apostol. Credinta celor din Galatia se alterase si îndreptãrile cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

„Mã mir cã treceti asa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altã Evanghelie...” Voi alergati bine, cine v-a tãiat calea ca sã n-ascultati de adevãr? "„M-am fãcut eu oare vrãjmasul vostru, pentru cã v-am spus adevãrul?" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

Pe fondul acestor stãri, dupã plecarea apostolului dintre ei, apare aceastã scrisoare (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemicã decît o scrisoare obisnuitã. Este pus în discutie felul de crestinism pe care l-au dezvoltat galatenii dupã ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei cãtre Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

„Dupã harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un mester zidar întelept, am pus temelia, si un altul clãdeste deasupra. Dar fiecare sã ia bine seama cum clãdeste deasupra... lucrarea fiecãruia va fi datã pe fatã...”

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris aceastã scrisoare a fost plin de o sfîntã indignare. Inima lui de lucrãtor al Evangheliei era sfîsiatã de durere. Ca si în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credinciosia celor convertiti fatã de Mîntuitorul lor:

„Cãci sînt gelos de voi cu o gelozie dupã voia lui Dumnezeu, pentru cã v-am logodit cu un bãrbat, ca sã vã înfãtisez înaintea lui Cristos ca pe o fecioarã curatã". (2 Cor. 11:2)

Galatia, ca si Corintul fuseserã vizitate de „tulburãtori" veniti din Iudeea. Acesti iudaizatori rãspîndiserã pretutindeni otrava lor, rãstãlmãcind Evanghelia si transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intentionat niciodatã sã spunã sau sã facã. Atacul lor se îndrepta în douã directii: împotriva lui Pavel însusi si împotriva mesajului propovãduit de el.

Vorbele lor sunau cam asa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprãzece. S-a fãcut „apostol" el însusi. Nu-i de mirare cã mesajul lui este ciuntit, lãsînd afarã pãrti esentiale ale Evangheliei. Haideti sã vã spunem noi cum stau lucrurile...”

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei pãreau cã adaugã numai cîte putin la mesajul mîntuirii. „Credeti în Cristos", spuneau ei, cã doar se considerau crestini, „dar sã faceti bine sã vã si tãiati împrejur". Argumentul lor era cã si Pavel, la început a recomandat si practicat acest ritual pentru cei nou convertiti. Într-adevãr, în Fapte ni se aminteste cã dupã ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tãiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; cãci toti stiau cã tatãl lui era grec" (Fapte 16:1-3).

Acum, tãierea împrejur nu ar fi fost un lucru asa de mare ca sã se facã o rupere în Bisericã din cauza ei, dar Pavel a vãzut putin mai departe. Dacã cei din Galatia acceptau sã fie tãiati împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fãrã întoarcere înspre revenirea la tinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertãtii" (Gal.4:9), „robie spiritualã" (Gal. 5:1), pãrãsirea Evangheliei.

Evanghelia este vestea bunã despre mîntuirea datã în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacã adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuitã, ci se capãtã prin fapte.

Nu-i de mirare cã Pavel era furios. Iatã cîteva exclamatii categorice pe care nu ne-am fi asteptat sã le gãsim în gura apostolului:

„Mã tem sã nu mã fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4:11).

„Iatã, eu, Pavel, vã spun cã, dacã vã veti tãia împrejur, Cristos nu vã va folosi la nimic" (Gal. 5:2).

„si schilodeascã-se odatã cei ce vã tulburã!" (Gal. 5:12).

Pentru cititorul modern s-ar putea sã parã cã Pavel a exagerat în reactia lui contra învãtãtorilor veniti din Iudeea. La urma urmei, credeau si ei în Domnul Isus si erau frati cu toti credinciosii! Dilema era însã cu mult mai adîncã. La ceasul disputei, problema era dacã noua religie a crestinilor are caracter universal sau dacã mîntuirea adusã de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca sã fii mîntuit, era suficient sã crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi sã accepti sã devii iudeu? Trebuia sã accepti si sã-ti însusesti toate obiceiurile evreiesti? Trebuia sã te îmbraci ca un evreu si sã împlinesti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii" veniti pe urmele lui Pavel)?

Dacã acesti „iudaizatori" ar fi fost lãsati sã-si facã jocul, probabil cã noua învãtãturã adusã de Domnul Isus, „Calea cea nouã" cum o numeste Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost asa. Istoria ni-l aratã pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legatã de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile pãgîne nu stiau nimic si nici nu vroiau sã stie. Prin strãduintele lui Pavel, ale lui stefan si ale altor lucrãtori ca ei, crestinismul a iesit din gãoacea evreiascã, patronatã de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturalã cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însusi întemeietorul ei:

„Duceti-vã în toatã lumea, si propovãduiti Evanghelia la orice fãpturã. Cine va crede si se va boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16:15).

Continutul cãrtii: Scrisoarea se desfãsoarã în trei miscãri distincte, fiecare acoperind cîte douã capitole. Primele douã capitole sînt „narative" si se ocupã de Pavel însusi, autoritatea lui apostolicã si natura dumnezeiascã a Evangheliei propovãduite de el. Urmãtoarele douã capitole sînt o „disputã" privitoare la natura si mesajul Evangheliei crestine, iar ultimele douã capitole sînt „îndemnuri" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele douã capitole sînt „personale", urmãtoarele douã sînt „doctrinale", iar cele douã de la urmã sînt „practice".

Cuvinte cheia si teme caracteristice:

1. Pozitia lui Pavel între apostoli

Iudaizatorii veniti în Galatia contestau cu tãrie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calitãtii lui de apostol si asupra calitãtii Evangheliei vestite de el.

Întradevãr, Pavel a fost o figurã controversatã în miscarea crestinã de la începutul primului secol. Faptul cã el nu a fost de la început cu Domnul Isus si cã nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic". El nu-i însotise pe apostoli „în toatã vremea în care a trãit Domnul Isus...  cu începere de la botezul lui Ioan pînã în ziuã cînd s-a înãltat la cer". În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune cã Matia a fost ales „apostol" în locul vînzãtorului Iuda, exact pentru calitãtile care-i lipseau lui Pavel si astfel cercul de 12 „martori ai învierii" (Fapte 1:22) fusese reîntregit.

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

Capitolele 1 si 2 sînt apãrarea lui Pavel împotriva acuzatiilor aduse. În acest text gãsim temelia apostolici lui Pavel si specificul misiunii încredintate lui de Domnul.

În capitolul 1, Pavel îsi numeste mesajul sãu „Evanghelia propovãduitã de mine"(Gal. 1:11) recunoscînd cã ea se deosebeste în unele aspecte de „Evanghelia propovãduitã la Ierusalim".

Într-adevãr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotãrît ca Pavel sã fie acela care sã depãseascã granitele Iudaismului si sã ducã vestea mîntuirii înspre marginile pãmîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel" si numai împotriva vointei si încredintãrii lor au acceptat uneori sã meargã la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei si vizita lui Petru în casa sutasului Corneliu - Fapte 8 si 10-11). A trebuit ca Dumnezeu sã-l aleagã pe Pavel si sã-l trimeatã ca „apostol al neamurilor". Recrutat pe drumul Damascului si învãtat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde si-a propovãduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea" (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastrã aflãm din textul care consemneazã lucrãrile adunãrii din Ierusalim cã în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuserã... si care ziceau cã neamurile trebuie sã fie tãiate împrejur, si sã li se cearã sã pãzeascã Legea lui Moise" (Fapte 15:5) Nu-i de mirare cã înfruntarea dintre ei si Pavel si Barnaba a dat nastere la „multã vorbã" (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru si Iacov, „care sînt priviti ca stîlpi" (Galat. 1:9) sã ia cuvîntul si sã lãmureascã lucrurile. Ce au spus ei?

În primul rînd, Petru si-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit sã nu uite si anume cã de fapt chemarea pe care i-o dãduse Dumnezeu fusese sã facã tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:

„Fratilor, stiti cã Dumnezeu, de o bunã bucatã de vreme, a fãcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile sã audã cuvîntul Evangheliei, si sã creadã" (Fapte 15:7).

Apoi Petru le aduce aminte cã în cazul lui Corneliu:

„Dumnezeu, care cunoaste inimile, a mãrturisit pentru ei, si le-a dat si lor Duhul Sfint ca si nouã. N-a fãcut nici o deosebire între noi si ei, întrucît le-a curãtit inimile prin credintã" (Fapte 15:8-9).

Concluzia lui Petru si îndemnul lui au fost:

„Acum dar, de ce ispititi pe Dumnezeu, si puneti pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici pãrintii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem cã noi, ca si ei, sîntem mîntuiti prin harul Domnului Isus" (Fapte 15:10-11).

Nu-i de mirare cã dupã astfel de vorbe rostite de Petru „toatã adunarea a tãcut" si cã au ascultat cu mai multã atentie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantã. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explicã din profetii cum Dumnezeu a hotãrît o vreme în care neamurile sã fie în centrul atentiei divine în detrimentul Israelului, întãrind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu si-a aruncat privirile peste neamuri, ca sã aleagã din mijlocul lor un popor, care sã-i poarte Numele. si cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, dupã cum este scris: „Dupã aceea, (dupã ce anume?- n.n.) Mã voi întoarce, (nu te poti întoarce decît dacã te-ai depãrtat! - n.n.), si voi ridica din nou cortul lui David din prãbusirea lui, îi voi zidi dãrîmãturile, si-l voi înãlta din nou; pentru ca rãmãsita deoameni sã caute pe Domnul, ca si toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, si cãruia îi sînt cunoscute din vesnicie" (Fapte 15:14-18).

Sînt convins cã foarte putini dintre evrei se gîndiserã cum trebuie la profetia aceasta, dupã cum tot foarte putini o bagã astãzi în seamã în sînul Bisericii. Importanta ei este dublã: ea i-a anuntat pe evrei cã Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri si anuntã neamurile cã în final Dumnezeu va ridica din prãbusirea lui, cortul lui David!

Concluzia si îndemnul lui Iacov au fost:

„De aceea, eu sînt de pãrere sã nu se mai punã greutãti acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu...” (Fapte 15:19).

Cînd Pavel îsi scrie scrisoarea cãtre galateni, problemele nu erau încã atît de clare. Ierusalimul si „fariseii" din Bisericã îsi trimeteau încã „misionarii" sã „converteascã adunãrile crestine nãscute de Pavel". Tulburarea si confuzia domneau pretutindeni. Iatã de ce apostolul simte nevoia sã se apere si sã apere adevãrul mesajului Evangheliei sale:

„Fratilor, vã mãrturisesc cã Evanghelia propovãduitã de mine nu este de obîrsie omeneascã; pentru cã n-am primit-o, nici n-am învãtat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos...”(Galateni 1:11-23)

Pavel mãrturiseste cã, desi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fãrã cunostinta si încuviintarea lor (Galateni 2:1-9). Aceastã recunoastere a Evangheliei lui Pavel fusese pusã la îndoialã de atitudinea lui Petru în Antiohia:

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stãtut împotrivã în fatã, cãci era de osîndit" (Galateni 3:1). Deosebirea pe care a fãcut-o Petru între crestinii dintre evrei si crestinii dintre neamuri trebuia osînditã pe fatã si Pavel nu a ezitat sã o facã. Era în joc mîntuirea multimilor care primiserã credinta:

„Nu vreau sã fac zadarnic harul lui Dumnezeu; cãci dacã neprihãnirea se capãtã prin Lege, degeaba a murit Cristos" (Galateni 2:21).

Pentru iudaizatori, ca sã fii un bun crestin trebuia mai întîi sã crezi în Cristos si apoi sã ajungi sã împlinesti toatã Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin crestin, trebuia sã devii de asemenea „iudeu"; sã accepti tãierea împrejur, Sabatul si toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, asa ceva era exact contrariul crestinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obtine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne si prin abilitatea cuiva de a tine Legea. Pavel stia însã cã mîntuirea se primea prin har si numai prin credintã. Toate strãdaniile omului nu puteau duce nicãieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos si aruncarea în bratele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat sã spunã: „Doamne uite lucrãrile pe care le-am fãcut. Iatã semnul tãierii mele împrejur. Dã-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîstigat-o." Pavel privea asa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispãsitor al lui Cristos.

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viata noastrã ca popor al lui Dumnezeu este Legea datã nouã prin Moise. Fãrã ea n-am fi stiut ce înseamnã sã trãiesti dupã placul lui Dumnezeu. Cum sã renuntãm acum la ea? Cum sã renuntãm la trecutul nostru de popor al Domnului?"

„Foarte bine, rãspundea Pavel în capitolul 3:1-29, sã vedem atunci cine este strãmosul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu sigurantã. si cum a cãpãtat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credintã?

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, si credinta aceasta i-a fost socotitã neprihãnire" (Gal. 3:6)

„Scriptura, de asemenea, fiindcã prevedea cã Dumnezeu va socoti neprihãnite pe neamuri, prin credintã, a vestit mai dinainte lui Avraam aceastã veste bunã: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine." si cã nimeni nu este socotit neprihãnit prin Lege, este învederat, cãci „cel neprihãnit va trãi prin credintã”.

Însã Legea nu se întemeiazã pe credintã; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trãi prin ele". Cristos ne-a rãscumpãrat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestitã lui Avraam sã vinã peste neamuri, în Cristos Isus" (Gal. 3:8-14)

Într-adevãr, „sãmînta" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntati toti credinciosii (Gal. 3:16).

Pentru Pavel, Legea a functionat ca un „pedagog spre Cristos" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe atunci sluga ce ducea elevul la scoala maestrului sãu. Rolul pedagogului înceta odatã cu aparitia profesorului:

„Dupã ce a venit credinta, nu mai sîntem sub îndrumãtorul acesta... Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcã toti sînteti una în Cristos Isus. si dacã sînteti ai lui Cristos, sînteti „sãmînta" lui Avraam, mostenitori prin fãgãduintã" (Gal. 3:25-29).

Se poate spune cã Iudaismul a fost „leagãnul crestinismului" si noi am putea adãuga „si era gata, gata sã-i fie si mormîntul!"

A trebuit ca Dumnezeu sã-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el sã fim eliberati din robia „învãtãturilor începãtoare" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridicã steagul Crucii lui Cristos. Moise venise sã ne dea „mãrturia" si ne-a fãcut „robi ai pãcatului care clocoteste în noi". Pavel ne prezintã un Cristos al Crucii care a venit sã ne facã „cu adevãrat slobozi" (Ioan 8:36). El are „toatã puterea în cer si pe pãmînt" si poate face acest lucru!

2. Roada Duhului Sfînt

Pavel scrie unei colectivitãti de oameni care se ocupau cu agricultura. Din aceastã pricinã el îsi alege termeni corespunzãtori, dovedind o mare flexibilitate în exprimare si o deosebitã pricepere în adaptarea mesajului la puterile si vocabularul ascultãtorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viata celor credinciosi, el le numeste „ROADA" si le prezintã în contrast cu „faptele firii pãmîntesti" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Sã nu credeti cumva cã aceastã exprimare simplã este si simplistã! Roada Duhului, asa cum o prezintã aici Pavel, este asezatã în trei grupe distincte de cîte trei si cuprinde într-o minunatã asezare transformarea totalã pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pãtrunde în viata cuiva.

Rodire cãtre Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,
Rodire cãtre altii: îndelunga rãbdare, bunãtatea, facerea de bine,
Rodire fatã de noi însine: credinciosia, blîndetea, înfrinarea poftelor.”

Concluzia acestei prezentãri este cuprinsã în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne aratã cã nu-l putem „duce" pe Dumnezeu. Fiecare îsi va primi rãsplata dupã alegerea pe care a fãcut-o:

„Cine seamãnã în firea pãmînteascã, va secera din firea pâmînteascã putrezirea; dar cine seamãnã în Duhul, va secera din Duhul viata vesnicã" (Gal. 6:8).

Secerisul nu se va face dupã cît de mult am stiut, ci dupã cît de mult am semãnat!

3. „Semnele Domnului Isus Cristos"

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui si pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata"si se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate asezat uneori pe spatele, pe fata sau pe bratul unui sclav si pe pielea unor animale.

Care sã fi fost „stigmata" lui Pavel?

Erau semnele bãtãilor si loviturilor primite pentru mãrturia lui crestinã!

„...arãtãm cã sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fãrã numãr... De cinci ori am cãpãtat de la iudei patruzeci de lovituri fãrã una; de trei ori am fost împroscat cu pietre; de trei ori s-a sfãrîmat corabia cu mine..." (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

Mîinile bãtãtorite ale unui lucrãtor îi aratã ostenealã, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rînd cu „tulburãtorii" si cu fãcãtorii de rele, dovedeau credinciosia lui în slujirea crestinã. Fata arsã de soare a cãpitanului de marinã, rãnile unui soldat si ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de dispretuit. „Semnele Domnului Isus" purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocurã! „Iudaizatorii" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul sãu semnele unei acreditãri mult mai înalte. Ce suferinte înduraserã „iudaizatorii" pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au stiut sã-si pãzeascã pielea. Pavel în schimb devenise „dizgratios" la privit pentru cã se fãcuse una cu „Omul durerii"!

SCHITA CÃRTII

"Eliberare prin Evanghelie"

Cuvînt de salut (1:1-5)

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 si 2)
Veritabilã în ce priveste originea ei (cap. 1)
Veritabilã în ce priveste natura ei (cap. 2)

2. Superioritatea Evangheliei crestine (3 si 4)
În noile relatii pe care le produce (cap.3)
În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

3. Adevãrata slobozenie prin Evanghelie (5 si 6)
Slujba iubirii pune capãt robiei Legii (5:1-15)
Duhul pune capãt robiei în firea pãmãnteascã (5:16-6:10)
Cuvînt de încheiere (6:11-18)