Fenicienii

 

                                      Fenicienii 


Fenicienii au locuit o fîsie îngustã de pãmînt în nord-vestul Palestinei, pe tãrmul Mãrii Mediterane, împãrtitã acum între Liban si Siria. Odinioarã, fenicienii ocupau teritorii mai întinse în Canaan, dar invazia evreilor, sub conducerea lui Iosua (1.380 î.Cr.), i-a înghesuit într-o margine a mãrii.

Limitati teritorial de apele mãrii si de lantul muntos al Libanului, fenicienii au devenit vajnici cãlãtori si cuceritori ai întinderilor de ape. Exploratorii fenicieni au fondat o serie întreagã de colonii de-a lungul coastelor Mãrii Mediterane si au functionat ca veritabili cãrãusi ai mãrii, înlesnind comertul si comunicatiile. Acest neam si-a cunoscut culmea de glorie între anii 1.050 si 850 î.Cr. (Ezechiel 27:8, 9).

Cu porturi minunate ca Tir si Sidon si cu o nesecatã cantitate de lemn (cedru, brad si pin), fenicienii au devenit repede mari mesteri în construirea de corãbii. Pentru cã israelitilor nu le prea plãcea sã meargã pe mare, fenicienii au devenit parteneri naturali de afaceri cu cei din Israel. Hiram din Tir, prieten cu David si cu Solomon, i-a ajutat pe evrei sã-si construiascã si întretinã o flotã comercialã (1 Regi 9:26-28).

Religia fenicienilor nu era altceva decît o extensie a religiilor canaanite. si sistemul lor de închinare mergea pînã la sacrificarea de copii. Zeii erau si de parte bãrbãteascã si de parte femeiascã, avîndu-l ca patron suprem pe acelasi Baal. Cãsãtoria lui Ahab cu fenicianca Izabela a prãbusit Israelul în idolatrie, împãratul Ahab i-a îngãduit sotiei sale sã aseze preoti ai lui Baal în pozitii cheie din administratie (1 Regi 18:19). Mai tîrziu, Solomon s-a închinat si el lui Astarteea, zeita Sidonienilor (1 Regi 11:5).

Una dintre cele mai interesante profetii din Biblie a fost rostitã de Ezechiel împotriva Tirului si Sidonului (Ezec. 26:1-21). La vremea cînd si-a rostit el profetia, Ierusalimul era dãrîmat, iar cetãtile feniciene erau în plinã glorie. Nimeni n-ar fi crezut cã cele rostite de Ezechiel se vor întîmpla întocmai. A venit însã vremea lui Nebucadnetar si a asediului ridicat de el împotriva celor douã bogate cetãti. Locuitorii cetãtii s-au refugiat pe o insulã din apropierea coastei si se credeau în sigurantã acolo, întrucît nu avea corãbii, Nebucadnetar s-a gîndit însã la un plan care pãrea imposibil: între tãrm si insulã sã fie construit un drum pe uscat. Toatã oastea a primit ordin ca sã dãrîme tot ce era de dãrîmat si sã arunce totul în mare. Rînd pe rînd, asa cum prevestise Ezechiel, zidurile, turnurile si casele Tirului au fost dãrîmate si aruncate în mare. N-a fost însã de ajuns. Atunci au rãzuit pãmîntul pînã au dat de stîncã si vatra cetãtii a ajuns „o stîncã goalã" (Ezec. 26:14). Cînd au isprãvit, Nebucadnetar a trecut pe uscat si a jefuit toate comorile fenicienilor.

Foarte interesant este si faptul cã în spatele semetiei Tirului, Duhul lui Dumnezeu îl deconspirã si-l osîndeste pe însusi Lucifer, heruvimul îngîmfat care si-a pierdut pozitia din slavã si a fost aruncat pe pãmînt. Capitolele 26 si 27 din cartea lui Ezechiel sînt pline de taine si revelatii divine.

Un corespondent al profetiei lui Ezechiel îl gãsim si în Isaia 23:1-18.

Cetãtile feniciene Tir si Sidon sînt mentionate si în Noul Testament. Domnul Isus a vindecat în acest tinut o fetitã stãpînitã de demoni (Mat. 15:21-28), iar primii crestini au misionat aici intens, cînd au fost alungati din Ierusalim (Fapte 11;19). Apostolul Pavel a trecut si el de multe ori prin Tir si Sidon (Fapte 15:3).