Apocalipsa stud

 

                          Cartea APOCALIPSA 


Titlul: În original, cartea poartã numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus Cristos". Aceastã numire ne atrage atentia asupra Domnului Isus ca sursã si subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cãrtii.

Autorul: Nu încape nici o îndoialã cã Cel ce ne trimite aceastã epistolã despre Sine si despre desfãsurarea istoriei viitoare este însusi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cãrtii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Continutul cãrtii adevereste si el cã cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscãtor foarte versat în Scripturã, unul dintre conducãtorii spirituali ai Bisericilor din Asia Micã, el însusi foarte religios si foarte convins cã miscarea începutã de Cristos va triumfa în curînd asupra fortelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisã într-o vreme în care crestinismul intra într-o perioadã de grea persecutie din partea autoritãtilor din Imperiul Roman. Cei mai multi comentatori sînt de pãrere cã data scrierii trebuie sã fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autoritãtile romane au început sã impunã în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, crestinii - care-L considerau împãrat pe Isus si nu acceptau sã i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizeazã pe crestinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) cãzuse deja împreunã cu altii, ca primele victime produse de persecutie (Apoc. 6:9). Ioan însusi se gãsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare cã, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Bisericã începuserã sã predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combãtutã repede, mai ales avînd în vedere vremurile si mai cumplite care trebuiau sã vinã.

Continutul cãrtii: Cartea are ca scop sã-i încurajeze pe cei credinciosi sã stea tari în credintã si sã nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informeazã pe cititori cã în curînd se va produce confruntarea finalã dintre Dumnezeu si Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului si biruinta glorioasã a Mielului lui Dumnezeu. Pînã atunci însã, crestinii sînt îndemnati sã stea tare si sã se împotriveascã Diavolului chiar si cu pretul vietii. Ei trebuie sã stie cã au fost pecetluiti cu sigiliul vesniciei si cã vor fi rãzbunati la venirea Domnului Isus, cînd cei rãi vor fi pedepsiti pe vecie, iar cei credinciosi vor primi cununa rãsplãtirilor si intrarea liberã în eternitatea fericitã a unirii desãvîsite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a întelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie sã stie cã ea este scrisã într-o formã literarã specificã. Ezechiel, Daniel, Isaia si unii dintre profeti cuprind si ei pasaje „apocaliptice". Acest gen de literaturã este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcã sã ni se transmitã cunostinte despre realitãti care ne depãsesc în mod normal limitele cunoasterii noastre bazatã pe experientã si simturi. Cu toate cã la prima vedere viziunile si imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate întelege deoarece textul însusi ne pune la dispozitie „cheia" unora dintre simbolurile cãrtii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

Existã patru scoli de interpretare ale cãrtii Apocalipsei: cea preteristã, cea idealistã, cea istoricistã si cea viitoristã. Luîndu-le pe rînd acestea sustin cã:

(1) Preteristã - textul cãrtii este simbolic si legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astãzi, cartea are doar un caracter documentar, de mãrturie a ceea ce s-a întîmplat deja si din care putem scoate principii vesnic valabile.

(2) Idealistã - textul se adreseazã unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine si rãu, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusã la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistã - textul este adresat unor Biserici reale, dar capãtã un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea si pînã la vremea sfîrsitului. Apocalipsa este transformatã într-o carte de istorie „cifratã" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din scolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: cãderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformatia, etc.

(4) Viitoristã - natura textului si felul în care trebuie el tãlmãcit sînt reglementate de „cheia" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai vãzut, lucrurile care sînt si cele care au sã vinã dupã ele". Apocalipsa este privitã ca o cronicã a vietii crestine din „vremea Bisericii" si ca o anuntare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrsitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistã, aceastã interpretare nu cautã sã recunoascã istoria trecutã a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervã descrierile din carte pentru evenimente încã viitoare, care îsi asteaptã în curînd împlinirea.

Majoritatea celor care interpreteazã „viitorist" cartea Apocalipsei vãd în scrisorile trimise celor sapte Biserici, nu numai niste epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea crestinismului pînã în vremea sfîrsitului (Apoc. 2 si 3). Restul cãrtii nu s-a întîmplat încã. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cãrtii se vor declansa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecãrii omenirii, iar ultimele douã capitole descriu starea de dupã judecatã, în fericirea eternã a pãrtãsiei cu Dumnezeu si cu cerul.

Desi recunoastem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandãm tuturor metoda viitoristã. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii si se armonizeazã cel mai bine cu ceea ce stim deja din informatiile transmise nouã grin intermediul celorlalte cãrti profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împãrãtii în care „Cineva", venit din linia împãrãteascã a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refãcut si reinstalat în propria lui tarã, extinzîndu-si influenta domniei lui binefãcãtoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profetii sînt atît de clare si în numãr atît de mare, cã a încerca sã le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiratiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

Mai existã si acel aspect dublu al lucrãrii mesianice pe care nu l-au putut întelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia sã vinã si sã sufere si sã împãrãteascã. Astãzi, noi stim cã de fapt a fost vorba despre douã veniri succesive ale Domnului. Prima datã el a venit în Ierusalim ca sã moarã pentru pãcatele lumii, iar a doua oarã se va întoarce în acelasi Ierusalim ca sã-si instaureze glorioasa Lui împãrãtie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui sã treacã între aceste douã veniri succesive. El ne dã doar unele evenimente care vor anunta iminenta celei de a doua veniri si declansarea crizei mondiale care se va sfîrsi cu biruinta finalã a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Istoria lumii se desfãsoarã între prima si ultima carte a Bibliei. Geneza ne aratã unde au început toate, iar Apocalipsa ne aratã unde si prin ce se vor sfîrsi toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „sapte". Se vorbeste despre: sapte Biserici (Apoc 1:4, 11), sapte duhuri (Apoc 1:4), sapte sfesnice de aur (Apoc 1:12), saptestele (Apoc. 1:16), sapte peceti (Apoc. 5:1), sapte coarne si sapte ochi (Apoc. 5:6), sapte trîmbite (Apoc. 8:2), sapte tunete (Apoc. 10:3), sapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), sapte cununi împãrãtesti (Apoc. 12:3), sapte plãgi (Apoc. 15:7), sapte potire de aur (Apoc. 15:7), sapte munti (Apoc. 17:9), si sapte împãrati (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintã în simbolistica iudaicã „perfectiunea divinã". Cartea Apocalipsa ni-L aratã pe Dumnezeu la lucru, în toatã desãvîrsirea întelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fãrã sã se grãbeascã si fãrã sã întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui mãrete si desãvîrsite.

Cartea Apocalipsei poate si trebuie sã fie înteleasã. Nici o altã carte a Bibliei nu este mai clarã în desfãsurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima miscare a actiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsã între capitolele 6 si 20 descrie cea de a doua miscare a actiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cãrtii înaltã actiunea spre apogeul încununãrii lui Cristos peste toatã „noua creatie". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cãrtii îsi gãsesc repede locul si semnificatia.

SCHITA CÃRTII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS - pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele sapte sfesnice, 1:10-20
b. Scrisorile cãtre cele sapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei si închinãciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stãpînire a pãmîntului
d. Ruperea celor sapte peceti, 6:1-17

O parantezã:
Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8
Multimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17

e. Cele sapte trîmbite, 8:1-9:21

O parantezã:
Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele sapte personaje, 12-13
(femeia însãrcinatã, pruncul, balaurul rosu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiarã)

O parantezã:
Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia vesnicã, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minãrii la fiarã, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele sapte potire, 15-21

O parantezã:
Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împãrãtia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire si osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecata cea din urmã, 22:11-15

III. CRISTOS - domneste în noua creatie

j. Un cer nou si un pãmînt nou, 21-22