2Tesaloniceni s

 

                       Cartea 2 TESALONICENI 


Asa cum am arãtat deja, cele nouã „Epistole ale Bisericii Crestine" sînt asezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole si respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esentã a doctrinei despre mîntuire, urmãtoarele trei vorbesc despre BISERICÃ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele douã, asezate pereche, prezintã VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur si sursã de motivatie pentru perseverenta sfintilor. În primele patru, credinta priveste înapoi la Cruce si este întãritã. În cele trei de la mijloc, dragostea priveste sus la Mirele ceresc si creste în devotament. În ultimele douã, cele scrise tesalonicenilor, nãdejdea priveste înainte spre sfîrsitul care se apropie si se aprinde de dor.

Titlul: În originalul grec, cartea poartã numele de „Pros Tessalonikeis B" - „Cãtre tesaloniceni B".

Autorul: Pavel scrie aceastã epistolã ca o revenire asupra unor probleme care fuseserã deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseserã între timp denaturate de interpretãri mincinoase.

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp dupã scrierea primei epistole.

Contextul scrierii: Pentru circumstantele istorice, recititi ceea ce a fost scris în introducerea fãcutã primei epistole. Din punct de vedere spiritual, aceastã a doua scrisoare s-a nãscut datoritã unui „fals" viclean prin care „cineva" alterase învãtãtura despre ziua revenirii Domnului.

Continutul cãrtii: Cea de-a doua epistolã cãtre Tesaloniceni, este o urmare fireascã a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credinciosilor adevãrul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtã vreme dupã citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însã ceva neprevãzut. Profitînd de faptul cã Pavel nu-si scria el însusi corespondenta din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva" s-a gãsit sã scrie o „epistolã" pastoralã plinã de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauzã cã nu-i cunosteau scrisul de mînã, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grãbit sã le scrie cea de a doua epistolã. Asa a apãrut 2 Tesaloniceni.

„Cît priveste venirea Domnului nostru Isus Cristos si strîngerea noastrã laolaltã cu El, vã rugãm, fratilor, sã nu vã lãsati clãtinati asa de repede în mintea voastrã, si sã nu vã tulburati de vreun duh, nici de vreo vorbã, nici de vreo epistolã, ca venind de la noi, ca si cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni sã nu vã amãgeascã în vreun chip...” (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rãtãcire sã nu se mai repete, Pavel vrea sã-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoastere si de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sãnãtate este scrisã cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolã; asa scriu eu" (3:17).

Erezia adusã de scrisoarea „apocrifã" era aceea cã „ziua Domnului ar fi si venit chiar".

Sensul era cã Domnul nu se va întoarce vizibil si trupeste, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul", ca ceea petrecutã la Rusalii, în aceastã interpretare, „ziua Domnului" nu ar mai trebui asteptatã ca un eveniment glorios asezat în viitor, ci ea ar trebui înteleasã ca o vreme de har, o perioadã de „o zi" în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani si o mie de ani sînt ca o zi". Din aceastã perspectivã, ziua Domnului era interpretatã ca fiind vremea Bisericii.

Dacã veti asculta cu atentie în jur, eroarea aceasta mai persistã si în zilele noastre.

Corectia fãcutã de Pavel este energicã si imediatã. El spune cã „ziua Domnului", ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît dupã ce pãmîntul va cunoaste douã evenimente catrastrofice:

a. „lepãdarea de credintã" (2:3), înteleasã ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totalã apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu si

b. „descoperirea omului fãrãdelegii" numit si, „fiul pierzãrii, potrivnicul, care se înaltã mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare. Asa cã se va aseza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2:3).

Într-un sens foarte vag, omenirea trãia încã din vremea lui Pavel evenimente pregãtitoare acestei aparitii mondiale:

„Cãci taina fãrãdelegii a si început sã lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum, sã fie luat din drumul ei" (2 Tes. 2:7)

Totusi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „...se va arãta acel Nelegiut...” (2 Tes. 2:8)

„Arãtarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si de puteri mincinoase, si cu toate amãgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzãrii, pentru cã n-au primit dragostea adevãrului ca sã fie mîntuiti" (2:9-10).

Lucrarea acestui „Anticrist" va fi îngãduitã de Dumnezeu ca o pedeapsã trimeasã asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fãrã Cuvîntul lui Dumnezeu, fãrã oprelistile prezentei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundatã în pãrtãsia celui care însumeazã toate realizãrile „separãrii si împotrivirii fatã de Dumnezeu": Satan însusi.

Domnia lui Anticrist va fi pregãtirea decorului pentru scena finalã a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divinã asupra lumii pãcãtoase. Lui Satan îi va fi îngãduit sã pãseascã în arenã pe fatã, identificîndu-se cu lumea înselatã de el, conducînd-o si însufletind-o într-o ultimã zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

„Din aceastã pricinã, Dumnezeu le trimite o lucrare de rãtãcire, ca sã creadã o minciunã; pentru ca toti cei ce n-au crezut adevãrul, ci au gãsit plãcerea în nelegiuire, sã fie osînditi" (2 Tes. 2:11-12)

Dumnezeu nu va lãsa nimãnui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul" Sãu. Înfruntarea finalã va fi între Diavol si Domnul Isus însusi, iar victoria Domnului va fi deplinã: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, si-l va prãpãdi cu arãtarea venirii Sale" (2 Tes. 2:8).

O altã gresalã a celor din Tesalonica a fost „trãirea în neorînduialã". Bazati pe faptul cã venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinatii spre „lene" au gãsit pretext pentru pãrãsirea ocupatiilor zilnice si pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta". Astfel de oameni deveniserã o povarã pentru adunare si o proastã mãrturie fatã de cei de afarã. Nu este de mirare cã Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea sã munceascã, nici sã nu mãnînce" (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuzã pentru lenesi. Crestinul trebuie sã-si slujeascã Domnul pînã în cea din urmã clipã a existentei sale.

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Cãci taina fãrãdelegii a si început sã lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum, sã fie luat din drumul ei".

Pe cine prezintã apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilã interpretare este aceea cã Pavel a vorbit aici despre prezenta si lucrarea Duhului Sfînt în dispensatia Bisericii. Se cuvine sã-i multumim împreunã lui Dumnezeu pentru cã în vremea de acum a pus o „piedicã" în calea Diavolului. Slavã Domnului cã Satan nu poate face tot ceea ce voieste!

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente", scos din activitate si tinut pentru o vreme în „abis", dar, pînã atunci, la sfîrsitul perioadei de har în care ne aflãm „cel ce o opreste acum" îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creste si va fi: „Vai de voi, pãmînt si mare! Cãci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcã stie cã are putinã vreme" (Apoc.l2:12).

Abia atunci îsi va da el pe fatã întreaga rãutate si putere de distrugere, cãci nu va mai fi limitat sã caute sã-i însele pe sfinti prefãcîndu-se într-un „înger de luminã" (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toatã cruzimea lui: „ca un leu care rãcneste si cautã pe cine sã înghitã" (1 Petru 5:8).

Atunci, el va apare ca: „fiara iesitã din mare" si ca „fiara iesitã din pãmînt" cu chipul omului identificat sub taina numãrului 666 (Apoc. 13). Întrupat în aceastã fiintã umanã împuternicitã cu resurse nemaivãzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înselînd-o, pentru ca apoi sã o stãpîneascã chinuind-o.

De ce „trebuiesc" sã se întîmple toate acestea? Pentru cã numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învãta pe propria ei piele ce groaznicã este vietuirea fãrã prezenta Domnului, într-o ultimã si culminantã lectie, Dumnezeu va arãta tuturor ce înseamnã sã te rãscoli „împotriva Domnului si împotriva Unsului Sãu" (Ps. 2 lãmurit în Fapte 4:25-28).

Dar chiar atunci cînd se va pãrea cã 666 a învins toatã creatia, se va arãta din cer desãvârsitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavã, vizibil „ca fulgerul care rãsare de la rãsãrit si se vede pînã la apus", si-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale si cu arãtarea venirii Sale" (2 Tesal. 2:8).

SCHITA CÃRTII

„Asteptînd, veghind si lucrînd cu rãbdare"

Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE - în nãdejdea revenirii Lui (cap. 1)
Odihni într-o viatã de încercãri (3-7)
Rãsplãti în viitor la venirea Lui (8-12)

II. AVERTIZARE - în privinta timpului venirii Lui (cap. 2)
Cînd si cum va veni (1-12)
De ce si cum sã asteptãm (13-17)

III. ANGRENARE - în pregãtire pentru venirea Lui (cap. 3)
Încurajare pentru ce este bun (1-5)
Mustrare pentru ce este rãu (6-15)
Benedictie si semnãturã (3:16-18)