Cartea 1 IOAN 

---

Titlul: Cu toate cã numele autorului nu apare nicãieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face cea dintîi epistolã dintre cele trei ale lui Ioan.

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan si aceste trei epistole atribuite lui existã o identitate de stil care nu poate fi contestatã de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei si fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii crestine. Ioan si Iacov au fost împreunã cu Petru în cercul „celor trei" pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredintat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). Dupã înviere, înãltare si Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

Data: Ioan a scris aceastã epistolã cãtre Bisericile din Asia Micã, amintite si în Apocalipsa. Probabil cã data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînãr, Ioan a supravietuit tuturor celorlalti apostoli si a ajuns sã fie privit ca apãrãtor al credintei crestine într-o vreme cînd „ereziile" atacau crezul Bisericii crestine.

Contextul scrierii: Fãrã nici o îndoialã, studiul cãrtilor Bibliei, si al epistolelor „ioanine" în special, trebuieste fãcut si cu ochiul si inima pãstorului, cãci pe lîngã datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistreazã mintea exegetului, textul biblic mai prezintã si un mesaj personal, „cãtre credinciosi".

Fãrã a nega deosebitul continut teologic al acestor scrieri, dorim sã subliniem existenta unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunãri particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumitã situatie:

„Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri. Cãci dacã ar fi fost dintre ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci, ei au iesit ca sã se arate cã nu toti sînt dintre ai nostri" (1 Ioan 2:19).

Pretutindeni forma de adresare este: „eu", „voi", „noi" obisnuitã în conversatia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiti „copilasi preaiubiti". Autorul îi iubeste pe cei cãrora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor fatã de influentele lumii si fatã de ereziile falsilor învãtãtori. Doreste cresterea lor spiritualã în dragoste, credintã si sfintenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt si la ceea ce ei cunosc. Îi îmbãrbãteazã, îi mustrã, polemizeazã cu ei, si îi învatã. Toate aceste amãnunte sînt particulare activitãtii unui pãstor si se regãsesc astãzi în viata acelora pe care acelasi Mare Pãstor i-a chemat, învrednicindu-i sã le încredinteze o parte a turmei Sale.

Fãrã nici o îndoialã, epistolele au si un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în linistea academicã a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinti, izvorîte din necesitatea stringentã a rezolvãrii problemelor care se iviserã. Dintre toate aceste probleme care apãruserã în Bisericã, cea dintîi epistolã a lui Ioan se ocupã cu propaganda insidioasã a unor falsi învãtãtori: „Copilasilor, nimeni sã nu vã însele" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautãsã vã rãtãceascã" (1 Ioan 2:26).

Dupã unii comentatori erezia din Biserica la care se referã apostolul Ioan poate fi încadratã în erezia „Docetismului". Numele acestui sistem derivã de la verbul grecesc „dokein" - „a pãrea", „a fi aparent". În dogmatica lor Isus „pãrea" a fi om, era uman numai „în aparentã", cãci în El era o teofanie asemãnãtoare cu celelalte „arãtãri" din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formã umanã.

Astãzi noi cunoastem aceastã erezie din scrierile „patristice" în care „pãrintii bisericesti" au folosit chiar aceastã primã epistolã a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp si Tertulian.

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arãta însã cã erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legatã asa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relatia dintre aspectul uman al lui „Isus" si aspectul divin al „Fiului" si al „Cristosului". Accentul negatiei nu se pune prea mult pe umanitatea realã a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent" cu „Omul Isus".

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia cã ereticii pomeniti în epistole pot si trebuie sã fie încadrati în gruparea „gnosticilor".

Sã încercãm o scurtã prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul" este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice pãgîne, dar si evreiesti sau chiar pseudo-crestine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au nãscut.

La origine, gnosticismul a fost o învãtãturã pãgînã care a reusit sã combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumã acest sistem la douã coordonate fundamentale: „impuritatea materiei" si „suprematia constiintei". Într-adevãr preocuparea de bazã a acestor „gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materialã a spiritului".

Conceptul de „materie coruptã definitiv si pãcãtoasã în structurã" a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental si oriental. Pãrerea aceasta a dat nastere unei teorii despre existenta unei succesiuni valorice de „eoni" sau emanatii din Fiinta Supremã. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni" se aflau la distante din ce în ce mai mari de „pleroma" sau mediul existentei de Sine a Fiintei Supreme, valoarea lor divinã scãzînd direct proportional cu îndepãrtarea de sursa de sfintenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valoricã a fiintãrii, s-ar fi aflat lumea materialã.

A. Trebuie sã remarcãm faptul cã polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea", posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfintenie sã se dezbrace de slavã si sã ia chip de om. Într-adevãr religia crestinã sustine cã Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însusi si cã trupul fiecãrui credincios devine un „templu sfînt" al Duhului lui Dumnezeu.

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos", gnosticii erau adeptii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului". Aceastã „iluminare" se putea produce printr-o cunoastere „esotericã" însusitã în cadrul unor ceremonii speciale. Initiatii deveneau „psuchikoi", oameni care si-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

Cea mai timpurie traditie asociazã Epistolele lui Ioan cu viata Bisericii din Asia Micã. Subscriem si noi acestei pãreri cu atît mai mult cu cît se stie cã „gnosticismul" se infiltrase mai ales în miscarea crestinã din acele regiuni, iar prezenta unui „mare" initiat ca Cerintius din Efes nu putea rãmîne fãrã un rãspuns public din partea apostolului Ioan.

Despre Cerintius, Irineu ne spune cã el „sustinea cã Isus nu ar fi fost nãscut dintr-o fecioarã, ci ar fi fost fiul natural al Mariei si al lui Iosif, lucru care bineînteles cã nu l-a împiedicat de fel sã devinã cel mai drept si mai întelept dintre toti oamenii timpului sãu. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, dupã botezul sãu, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stãpîn. Din acea clipã, omul Isus a început sã-L propovãduiascã pe Tatãl „cel necunoscut" si sã înfãptuiascã minuni. La sfîrsitul vietii lui Isus, „divinul" Cristos l-a pãrãsit si l-a lãsat singur sã fie prins, sã sufere, si sã moarã. Toate aceste evenimente penibile au fost trãite numai de pãmîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detasat impasibil, senin si de neatins ca orice fiintã spiritualã".

În esentã, erezia lui Cerintius consta în aceastã separare categoricã a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat initial si apoi reîntors neatins în „pleroma".

Un cititor atent va remarca imediat cã textul epistolelor lui Ioan contine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

Fãrã a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacã nu cel ce tãgãduieste cã Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tãgãduieste pe Tatãl si pe Fiul". Tot asa în 1 Ioan 4:3 si în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu sã-L cunoasteti dupã aceasta: Orice duh, care mãrturiseste cã Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; si orice duh, care nu mãrturiseste pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cãrui venire ati auzit. El chiar este în lume acum", „Cãci în lume s-au rãspîndit multi amãgitori, care nu mãrturisesc sã Isus Cristos vine în trup. Iatã amãgitorul, iatã Anticristul!"

Ioan scrie în capitolul 5:6 cã: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apã si cu sînge; nu numai cu apã (referire la epifania de la botez), ci cu apã si cu sînge" (sîngele se referã la suferintele si moartea Sa).

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care sustinea cã „Cristosul divin" s-a pogorît asupra lui Isus dupã botez si cã L-a pãrãsit înainte de moarte, Ioan accentueazã faptul cã Isus Cristos, persoanã unicã si unitarã a trecut si prin botez si prin moarte.

B. Despre latura moralã a sistemului „gnostic" gãsim informatii în scrierile lui Irineus si Eusebius.

Conform mãrturiilor acestor doi autori, erezia moralã a lui Cerintius a fost: „...împreunarea între bãrbati... mult timp cunoscutã sub numele de Nicolaitism". Despre Nicolaiti citim si în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiti ca unii „cu fapte si cu o învãtãturã" pe care Dumnezeu „le urãste".

Acestei depravãri morale, Ioan îi dã rãspuns în 1 Ioan 3:3, 9 si mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nãdejdea aceasta în el, se curãteste, dupã cum El este curat", „Oricine este nãscut din Dumnezeu nu pãcãtuieste... pentru cã este nãscut din Dumnezeu" si „Oricine rãmîne în El, nu pãcãtuieste; oricine pãcãtuieste nu L-a vãzut, nici nu L-a cunoscut".

Pentru Ioan, nasterea din Dumnezeu si trãirea într-o practicã împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creatie sînt incompatibile si ireconciliabile.

C. A treia caracteristicã a „gnosticilor", incluzîndu-l bineînteles si pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsã de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocratie" a iluminatilor, singurii care au ajuns sã cunoascã „adîncimile", gnosticii erau stãpîniti de un profund dispret fatã de ceilalti oameni si în primul rînd fatã de crestini.

Ioan rãspunde acestei învãtãturi astfel: „Cine zice cã este în luminã, si urãste pe fratele sãu, este încã în întunerec pînã acum" (1 Ioan 2:9).

Cuvîntul „dragoste" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît crestinii din toate timpurile au ajuns sã-l supranumeascã „apostolul iubirii". Se pare cã Ioan si-a meritat cu prisosintã acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viata „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul": „Ajuns la o vîrstã înaintatã în Efes, apostolul era de obicei purtat pe brate si adus în mijlocul adunãrii, cãreia îi repeta mereu unul si acelasi mesaj al dragostei: „Copilasilor, iubiti-vã unii pe altii". Cîteodatã ei îl întrebau: „Învãtãtorule, de ce ne spui mereu asta?" Rãspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru cã este porunca Domnului si pentru cã dacã o împliniti numai pe aceasta este deajuns...”

Concluzia tuturor celor spuse pînã aici este cã împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral si împotriva arogantei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îsi clãdeste rãspunsul pe trei stîlpi de fortã ai adevãratului crestinism: credinta în Isus ca si Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului si trãirea în dragostea frãteascã.

Continutul cãrtii: Ioan încearcã sã-i pãzeascã pe cei din Bisericã de primejdia acestor „falsi învãtãtori", care tulburau viata credinciosilor. El atrage atentia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolicã, influenta lor drãceascã si învãtãtura lor falsã. Iatã de ce el îi numeste:

1. „Falsi profeti" (1 Ioan 4:1). Un profeteste un om care vorbeste sub directa influentã a unei puteri supranaturale. Profetul adevãrat este „gura" prin care vorbeste Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivã „gura" prin care se face auzit „duhul rãtãcirii". Iatã de ce examinarea învãtãturii unui profet este sinonimã cu o „cercetare a duhurilor" (1 Ioan 4:1-6).

2. „Amãgitori" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentificã cu acei care duc poporul în rãtãcire, promitîndu-le lucruri care nu existã de fapt.

3. „Anticristi" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învãtãturii lor neagã personalitatea divin-umanã a Domnului Isus Cristos.

Trebuia sã remarcãm faptul cã de fiecare datã apostolul Ioan ne spune cã aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „multi"; „multi falsi profeti", „multi amãgitori" si „multi anticristi". Acest lucru ne este confirmat si de faptul cã ei au reusit pentru o perioadã de timp sã treacã drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi aceastã fractiune „ne-crestinã" se separase de Bisericã: „au iesit din mijlocul nostru" si „s-au dus în lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totusi aceasta rupturã a reusit sã-i tulbure pe multi dintre membrii adunãrii, asa cã Ioan s-a vãzut nevoit sã le scrie. El îi laudã pe cei care prin rãmînerea lor în Cristos „i-au biruit" pe dusmanii adevãrului (1 Ioan 4:4).

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Tema principalã a acestei epistole este: „Certitudinea crestinã". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein" - a cunoaste, a observa, a pricepe (de 15 ori), si „eidenai" - a fi sigur pe ceea ce sti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia" -„îndrãznealã, încredere în atitudine".

Certitudinea crestinã este o realitate cu douã aspecte, (a) unul obiectiv (pentru cã religia crestinã este o sumã de adevãruri), si (b) unul subiectiv (pentru cã fiecare crestin a fost „nãscut din nou" si are în sine „arvuna vietii vesnice". Epistola lui Ioan este tocmai o expunere si o argumentare a acestor douã aspecte ale certitudinii crestine.

Cunoasterea crestinã este o cunoastere absolutã si duce la o certitudine absolutã. Bineînteles cã este vorba despre aspectul calitativ al cunoasterii, nu de cel cantitativ. Crestinul este cel care cunoaste „adevãrul" lucrurilor. El cunoaste adevãrul despre lume si despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevãrul despre el însusi, despre datoria si destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), si mai presus de toate, crestinul cunoaste adevãrul despre Dumnezeu si despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

Ca sã ajungem la certitudinea crestinã despre persoana si lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit" (1 Ioan 5:20) si „s-a manifestat" sãu „a fost arãtat" („ephanerothe" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Aceastã venire a Lui a fost „în trup" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apã si cu sînge" (1 Ioan 5:6).

Toate aceste realitãti îl obiectivizeazã si-L îmbracã în modul cel mai absolut cu experienta nasterii, cu botezul si cu trãirea mortii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup" a trãit printre oameni si prin relatãrile lor ajungem la a doua sursã a cunoasterii:

2. Mãrturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am vãzut cu ochii nostri, ce am privit si am pipãit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vietii - pentru cã viata a fost arãtatã, si noi am vãzut-o, si mãrturisim despre ea, si vã vestim viata vesnicã, viatã care era la Tatãl, si care ne-a fost arãtatã; - deci, ce am vãzut si auzit, aceea vã vestim si vouã, ca si voi sã aveti pãrtãsie cu noi. si pãrtãsia noastrã este cu Tatãl si cu Fiul Sãu, Isus Cristos", „si noi am vãzut si mãrturisim cã Tatãl a trimis pe Fiul casã fie Mîntuitorul lumii" (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

Al treilea lucru care ne dã certitudine este:

3. „Ungerea Duhului Sfînt". Ea functioneazã ca un al saselea simt prin care putem pãtrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca sã ajungem la „gnosis", la cunoastere: „Cît despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, rãmîne în voi, si n-aveti trebuintã sã vã învete cineva; ci, dupã cum ungerea Lui vã învatã despre toate lucrurile si este adevãratã, si nu este o minciunã, rãmîneti în El, dupã cum v-a învãtat ea" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

Aceastã cale de cunoastere este în lãuntrul crestinului si se întregeste cu dovezile exterioare ale „apei si sîngelui" (1 Ioan 5:6, 8, 9).

În demonstratia pe care o face pentru a-i convinge pe credinciosi despre certitudinea vietii vesnice, Ioan este cel putin tot atît de preocupat sã aducã argumente care sã dovedeascã faptul cã cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viata vesnicã, oricît de „iluminati" ar fi ei.

Distinctia aceasta între adevãratii crestini pe care vrea sã-i întãreascã si adversarii eretici cu care se înfruntã este vizibilã în tot continutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi" si „ei":

Aceste douã grupãri distinctive existã si astãzi. Unii, încrezuti si plini... de ceea ce de fapt nici nu posedã, iar ceilalti, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranta mîntuirii si cãrora li se pare chiar o obrãznicie sã sustii cã asa ceva poate exista! Toti acestia trebuie sã afle cã existã o sigurantã crestinã, o veritabilã certitudine care nu este nici arogantã, nici înselãtoare, ci dimpotrivã luminoasã si cu prisosintã revelatã de însusi Dumnezeu.

Pentru a confirma si cerceta calitatea credintei, apostolul Ioan le propune crestinilor trei teste caracteristice:

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verificã mesajul credintei noastre. Adevãrata credintã sustine cã Isus este „Fiul lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) si cã „Cristosul a venit în trup" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagã preexistenta eternã a lui Isus sau încarnarea lui istoricã nu poate fi acceptat ca fiind crestin: „Oricine tãgãduieste pe Fiul, n-are pe Tatãl" (2:23).

2. Testul moral. Testul acesta trebuie sã verifice dacã noi trãim în neprihãnire si în pãzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, pãcatul este arãtat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „luminã" (1:5). Pãcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune cã Fiul lui Dumnezeu „s-a arãtat ca sã ia (sã înlãture) pãcatele; si în El nu este pãcat" (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste douã afirmatii este aceea cã oricine este nãscut „din Dumnezeu"„nu pãcãtuieste" pentru cã a pus capãt unei vieti de pãcat (1 Ioan 3:9).

Orice experientã „misticã", presupusã a fi crestinã, însotitã de imoralitate trebuie imediat abandonatã: „Dacã zicem cã avem pãrtãsie cu El, si umblãm în întuneric, mintim si nu trãim adevãrul" (1:6).

3. Testul social. Cel de al treilea test verificã atitudinea noastrã fatã de ceilalti. „Dumnezeu este dragoste" postuleazã Ioan, asa cã toti cei nãscuti din El trebuie sã mosteneascã aceastã aplecare plinã de afectiune fatã de ceilalti oameni.

„Prea iubitilor, sã ne iubim unii pe ceilalti; cãci dragostea este de la Dumnezeu. si oricine iubeste, este nãscut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8).

A nu fi în stare sã treci aceste trei teste ale certitudinii despre viata vesnicã înseamnã a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:

„Dacã zicem cã avem pãrtãsie cu El, si umblãm în întuneric, mintim si nu trãim adevãrul" (1:6).

„Cine zice: „Îl cunosc", si nu pãzeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevãrul nu este în el" (2:4).

„Cine zice cã este în luminã, si urãste pe fratele lui, este încã în întuneric pînã acum" (2:9).

O certitudine solidã despre Cristos si despre viata vesnicã este singura fortã care poate anima mãrturisirea crestinã a Bisericii.

SCHITA CÃRTII

Prefata (1:1-4)

I. Mesajul apostolic si implicatiile lui morale (1:5 - 2:2)
Împotriva:
a. negãrii faptului cã pãcatul rupe pãrtãsia noastrã cu Dumnezeu (1:6, 7)
b. negãrii faptului cã pãcatul existã în însãsi natura noastrã (1:8, 9)
c. negãrii faptului cã pãcatul se aratã pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)
a. ascultarea sau „testul moaral" (2:3-6)
b. dragostea sau „testul social" (2:7-11)
c. o digresiune despre Bisericã (2:13-14)
d. o digresiune despre lume (2:15-17)
e. credinta sau „testul doctrinal" (2:18-27)

III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6)
a. o detailare a testului moral = neprihãnirea (2:28 - 3:10)
b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
c. o digresiune despre sigurantã si despre îndoialã (3:19-24)
d. o detailare a testului doctrinal = credinta (4:1-6)

IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5)
a. o nouã dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
b. o combinare a testelor doctrinal si social (4:13-21)
c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

V. Cei trei martori si siguranta pe care ne-o dau ei (5:6-17)
a. cei trei martori (5:6-12)
b. siguranta noastrã ca o consecintã (5:13-17)

VI. Trei afirmatii si o scurtã îndrumare (5:18-21)
a. „stim" cã neprihãnirea este divinã (5:18)
b. „stim " cã lumea zace în pãcat (5:19)
c. „stim" cã Evanghelia este mîntuitoare (5:20)
d. De aceea sã ne pãzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)